I se intampla un lucru cu adevarat ciudat, cu cat incerca sa gaseasca o logica in frazele pe care le asternea pe hartie, cu atat se afunda mai mult in ilogic, nimic nu avea un sens, iar cuvintele isi pierdeau incet din stralucirea lor. Nu putea sa scrie... nu gasea despre ce sa scrie, sau mai exact nu indraznea sa scrie, cel putin nu public... De ce sau de cine ii era teama? Uitase cum se simte extazul unui articol plin de imaginatie, uitase cum era sa scrie fara nici o retinere, uitase cum era sa se abandoneze in idei si ganduri, in pagini albe de hartie. Acum fiecare cuvant, fiecare semn de ortografie putea sa aiba conotatii care i-ar semna sentinta... era furioasa, era furioasa ca a permis sa se ajunga intr-o situatie ca asta, ca era din nou pe cale sa piarda controlul. Avea nevoie de un plan care sa ii permita sa isi recapete pozitia, care sa o baricadeze de pericole, iar ideea de baza era capitularea lui. Cum oare ar fi putut sa il aduca in pragul nebuniei ei? Cum ar fi putut sa reuseasca sa il faca sa cedeze, sa cada in capcana ei, sa ii controleze fiecare miscare conform planului? Nu era imposibil, asta era sigur, dar avea nevoie de o certitudine, de un punct slab, si ar fi facut orice ca sa il afle. Cum faci "inamicul" sa decada? Il ataci din interior, acolo unde il doare mai rau, acolo unde stii sigur ca daca este lovit, in clipa urmatoare nimic nu il poate salva din cadere libera. Cel mai simplu i-ar fi fost daca s-ar apropia de acest inamic si citandu-l pe Sun Tzu in arta razboiului "Fii slab atunci cand esti puternic si puternic atunci cand esti slab" aceasta ramanea ultima ei speranta... To be continued...
