Never say never!

"People should not be afraid of their governments. Governments should be afraid of their people."

De fiecare data cand visam, cineva este acolo si are grija sa darame acele vise... sa ne faca sa credem ca sunt imposibile... ca simpla noastra existenta se reduce la a cauta doar acea "vita nobila", iar ca unicul scop in viata este acela de a cunoaste oameni cat mai valorosi, din punct de vedere financiar, nicidecum din punct de vedere moral si etic. Acesti oameni, "rapitori de vise" au grija sa para ca vor sa ne ajute, invoca sentimente de dragoste catre noi, invoca ideea de protectie, ca nu vor decat sa ne fereasca de "viitoarele greseli" pe care le-am face... Stiti... aceste idei sunt de obicei practicate de catre parinti, care in viziunea lor, sunt sfaturile perfecte... Nu concep faptul ca ei, la un anumit moment in viata lor, au gresit... sau daca o fac, incearca sa-si repare acele greseli prin intermediul nostru, doresc, si nu se dau in laturi de la acest lucru, sa urmam cap la coada fiecare idee a lor, fiecare "sfat"... Nu as putea spune ca ei nu stiu ce vorbesc... pentru ca evident as fi o proasta sa fac asta... ceea ce vreau de fapt sa zic, este ca fiecare are viata lui, fiecare trebuie la randul lui sa se loveasca de greutatile vietii, trebuie sa fie lasat sa viseze, indiferent ca acele vise se vor spulbera sau nu, daca o vor face, cel putin nu va fi decat vina celui care a pus totul la bataie pentru acel visIn aceasta societate, daca esti un idealist, cu obiective mari, care au ca scop principal schimbarea, atunci mai mult ca sigur vei fi pus la perete, inghesuit din toate partile sa ti se demonstreze ca acea schimbare in care tu crezi cu atata indarjire este absolut imposibila, o simpla iluzie. Sistemul in sine este superficial, o lume in care banii si puterea conteaza mai mult decat ceea ce se poate gasi in inima si mintea unui om, poti fi tu cel mai destept, daca nu ai bani esti calcat in picioare, daca nu dai spaga, esti lasat sa cazi... De ce? Ei bine, pentru ca doar o mana de oameni se afla la conducerea intregii lumi, iar acestia sunt, fara exceptii, corupti de simplu fapt ca detin puterea... Amuzant si totusi lamentabil... nu stiu daca sa plang, sau sa rad de ceea ce in viziunea mea se numeste "o viata risipita"... poate ca ma considerati aberanta, jalnica ca as putea sa zic asta... Dar atata timp cat imi permit s-o zic, o voi zice... Acesti oameni nu stiu ce inseamna sa traiesti cu adevarat, nu stiu ce inseamna sa iubesti, nu stiu ce inseamna sa visezi, nu stiu ce inseamna saracia si cat de greu este sa iesi in fata atunci cand soarta iti este potrivnica, si asta doar pentru faptul ca ei au muncit o viata intreaga sa se mentina pe pozitii, la putere, la conducere... Au bani, caci fiecare om care detine o astfel de responsabilitate precum o functie in politica, capata cu timpul ceea ce a cautat, stabilitate financiara, as zice eu excesiva, cand alti nu au nici ce manca... De ce? Pentru ca nu le este rusine sa fure... si in plus de ce le-ar fi, doar au totul pus pe tava... isi permit...
Revenind la ideea de baza, acesti oameni nu stiu ce este aceea viata in adevaratul sens al cuvantului, traiesc pentru a confirma ideea de traire, dar scopul? Care este scopul? Sa se supuna ordinelor, sau sa dea ordine, sa adopte legi, sau sa le refuze, sa initieze actiuni impotriva oamenilor de rand, sau sa le dea impresia ca sunt protejati... Oricum... vina nu este a lor, vina este a noastra, ca acceptam tot ceea ce ei, daca nu reusesc sa impuna de bunavoie, reusesc sa o impuna prin forta...
Visul meu... este indestructibil... de ce? Pentru ca stiu ca nimeni, dar absolut nimeni nu ar fi in stare sa-si dea viata pentru mine, iar asta ma face imuna tuturor actiunilor potrivnice visului meu... Viziunile mele sunt profunde, poate prea profunde, as zice naive in unele circumstante, dar conteaza? Ce conteaza cu adevarat? Care este visul meu? Visul meu este sa schimb ceva in aceasta lume, care pare sa se duca de rapa pe zi ce trece, visul meu este sa incerc pe cat posibil sa inlatur coruptia si trufia celor care cred ca totul in viata este sa-i calce pe alti in picioare. Ceea ce eu am de gand, este sa lupt, sa ajut cumva societatea sa inteleaga ce este iubirea adevarata, care sunt adevaratele valori morale, ce inseamna sa-l ajuti pe cel de langa tine fara sa ceri ceva la schimb, ce inseamna solidaritatea, ce inseamna sinceritatea, cum este sa fii umil fara sa-ti fie rusine, indiferent de pozitia pe care o ai... Un vis... acela de a ajunge la un adevar pur... pare imposibil, dar nu era vorba aceea cum ca "imposibilul este posibilul dus in extreme"? Aberatii sau nu, idealuri sau pur si simplu iluzii, naivitate sau pur si simplu dorinta de a schimba ceva, sunt senzatii, stari de sine care ma definesc... Eu, o persoana care s-a saturat de tot ceea ce inseamna "periat", de tot ceea ce inseamna sa fii parsiv, in acelasi timp sunt satula de faptul ca intr-un fel sau altul mi se impune ce viata sa traiesc, fara sansa de a cunoaste si defectele si calitatile ei, fara a fi lasata sa realizez unde gresesc si unde trebuie sa merg la sigur catre un lucru bun... Gata! Va zic, ati insistat degeaba, nu renunt, pentru ca daca as renunta nu as face decat sa clachez, as confirma faptul ca omenirea in sine se duce de rapa... in opinia mea, niciodata nu-i prea tarziu, niciodata sa nu spui niciodata!

temptations...

Timpul, cea mai lunga distanta dintre doua locuri, acea entitate care odata ce a trecut nu mai poate fi intoarsa. Traim intr-o lume care poarta masca, care se ascunde in spatele principiului de libertate, o sustine verbal, dar nu o acorda. Suntem niste marionete, facem ceea ce marile puteri, la randul lor doar oameni, dicteaza. Nu avem nici un scop, iar la primul hop societatea ii infunda pe cei slabi.
Ne numim sistem democratic, tari in care drepturile oamenilor sunt o prioritate, dar nu suntem, este ceea ce vrem sa fim, dar nu suntem lasati. Odata ajunsi la putere, uiti ce promiteai la vremea in care erai la mana plebei,; odata dobandita puterea te corupe, te influenteaza negativ, si sunt putini cei care ii rezista tentatiei.
Poate insasi natura umana nu ne lasa sa fim altfel, suntem lacomi, avari, egoisti, preferam sa ne fie noua insine bine inaintea celorlalti. Inca de la inceputurile omenirii s-a calcat in strachini, am vrut ceva ce ne era interzis; cand aveam totul am vrut singurul lucru pe care nu-l puteam avea.
Libertate? Notiunea aceasta nu a cunoscut niciodata adevaratul sens, nici in trecut si nici in present.

Lost within temptation...

“It has been said that the simple flutter of a butterfly’s wing can ultimately create a typhoon halfway around the world” (Chaos Theory)

Desigur ca il voia, dar inca nu stia de ce. Nu stia de ce ajunsese sa il doreasca intr-un timp atat de scurt, cum putuse sa treaca peste tot ceea ce ii facuse Andrei. Luase o hotarare: avea sa se bucure de ceea ce putea sa ii ofere el in noaptea aceea fara sa se mai gandeasca la altceva sau la consecinte.
- Da, sunt sigura! Raspunse stins in chinul atingerilor lui.
- Esti atat de frumoasa..te vreau..
O lua in brate si se indreptara spre dormitor. Il ajuta sa scape de hainele de pe el, desfacea lasciv nasturii de la camasa, atingandu-i pieptul; curand cureaua de la pantaloni ajunsese pe podea, iar acestia cazura incet spre aceeasi destinatie. Ramasera goi unul in fata celuilalt, se priveau intens, dar nu schitau nici un gest, se contemplau in lumina lunii ce le mangaia incet trupurile.
Il admira, nu intelegea de ce, dar il admira. Avea nevoie de el si nu ezita sa-i zica asta:
- Octavian…Am nevoie de tine, de ceea ce poti sa-mi oferi tu. Ajuta-ma sa uit tot ceea ce vreau sa uit…
- Vino aici! Si o cuprinse in brate. Incepu sa o sarute, mangaindu-i limba pasional, putin animalic, plin de pofta. Atingerile ei erau ca un drog, cu cat erau mai intense cu atat nu se mai putea lipsi de ele, devenise constient ca femeia asta intr-un fel sau altul ii va fi sfarsitul.
O intinse pe pat si continuara in atingeri lascive, atingeri fierbinti, curand printr-o miscare puternica o facu a lui. Iar ea il simti adanc.
Gemetele ei ii trezeau fiori adanc in corpul lui, ii zgribuleau pielea. Ii placea sa o vada cum il simte, cum simte placerea. Ea era intr-o multitudine de senzati, se alina in bratele lui, dar nu-l putea uita pe Andrei si brusc ii venira in minte imaginile acelei seri.
- Opreste-te, te rog! opreste-te! Spuse tremurat cu lacrimi in ochi.
Uimit de reactia ei se opri.
- Ce s-a intamplat, Alexandra? Ce ai? Intrebase ingrijorat.
- Nu pot…nu pot sa continui…mi-am amintit tot, toata noaptea aceea…Nu vreau! Spuse plangand.
- Gata! Gata! Vino aici! Nu-ti fac nimic, stii ca nu pot sa-ti fac nici un rau. O luase in brate si incerca sa o linisteasca.
Ea simtea caldura, simtea siguranta, era placut. Adormise la pieptul lui, iar el o privi aproape toata noaptea, mangaind-o pe cap cu afectiune.
- Nu stiu care dintre noi are mai multa nevoie de celalalt…tu de mine sau eu de tine?
Stateau amandoi la unison cand razele soarelui incepura a se juca prin incapere. Alexandra deschise ochii si simtii cat de stransa era tinuta in brate. Octavian dormea langa ea, era atat de fragil si nevinovat in acea ipostaza incat incepu sa-i para rau ca il folosea. Acesta era langa ea cand avea nevoie si ei nu-i pasa decat de razbunare. Pentru o clipa avusese o eziatre sa continue cu acele planuri, dar la o a doua reflectare ajunsese la hotararea de a pune totul la bataie.
Desi atat de diferiti, Andrei si Octavian aveau ceva in comun, felul de a iubi o femeie, la fel de pasionali, la fel de salbatici si totusi atat de atenti si romantici, atat de intuitivi si originali in asternuturi. Alexandra il regasise pe domnul Duval in noaptea precedenta, il avusese din nou prin altcineva, caci ea la el se gandise.

hidden emotions..

“ O ai deja in sange. O sa-ti ajunga in inima. Acolo o sa culeaga toate emotiile pe care tu le-ai cultivat cu atata grija. Apoi, te va hrani cu sperante. Cuceririle amoroase sunt cele mai egoiste dintre cruciade! In fiecare zi , in fiecare ora ai sa cauti sa te convingi ca rezistenta, purtarea, subterfugiile tale sunt in masura sa te apere, dar dorul dupa ea va fi mai mare ca un drog. Asa ca nu te pacali singur, doar atat te rog. Femeia asta va pune stapanire pe tine, pe mintea ta si nimic nu te va ajuta cand ii vei simti lipsa. Nici ratiunea si nici timpul care-ti va fi cel mai aprig dusman. Doar gandul ca o vei revedea asa cum iti inchipui tu ca este, te va face sa iti invingi cea mai teribila frica: aceea de a nu fi parasit…de ea…de tine insati. Este cea mai dificila alegere pe care ne-o impune viata.”

Este ora 3 dimineata, iar Alexandra incerca sa se concentreze spre a duce la bun sfarsit unul dintre articolele care aveau sa-l distruga pe Andrei Duval. Era foarte concentrata, cautand si selectand atent fiecare informatie, parcurgand arhiva din memoria sa legata de propiile amintiri cu el. Dar ceea ce cauta de fapt se indeparta cu mult de scopul initial. Voia sa descopere alte cai de distrugere in care sa fie implicata personal, voia o razbunare pe masura si incerca sa se convinga ca simple articole publicate in presa nu vor duce spre un triumf exuberant. Avea nevoie de o momeala, avea nevoie de etape, avea nevoie de puterea de a-l revedea. Oare avea sa-i trezeasca emotii, acele stari de frica, si senzatiile de tremurat pe care la avea de fiecare data cand statea in fata lui? Sau acum va fi femeia puternica, inabordabila, rafinata si sigura pe ea? Avea un as in maneca, o carte care jucata bine avea sa-i aduca victoria. Se gandi la Octavian, dar ezita… nu voia sa-l implice. Sau voia? Dorea oare cu ardoare ca cei doi sa se intalneasca, si mai rau, dorea oare ca Andrei sa o vada la bratul lui? Incepu sa rada, era mirata de malitiozitatea gandurilor sale. Ii era frica ca aceste tertipuri pe care le punea la cale sa nu se intoarca impotriva ei, dar nici nu putea sa lase lucrurile asa, orgoliul sau era mult prea mare sa accepte ca Andrei sa iasa basma curata. Voia razbunare si nimic nu o putea impiedica… nici macar gandul ca ar putea sa-l raneasca pe Octavian. Avea sa se foloseasca de el fara a se gandi la consecinte.
Avea nevoie de el, dar nu de ceea ce reprezenta ca intelect sau ca prieten, avea nevoie de el ca barbat… Recunostea ca avea nevoie de atingerea lui, de trupul lui. Lua telefonul in mana si se gandi sa-l sune, ignorand ora tarzie.
- Alo? Auzi la celalalt capat al firului. Alexandra, tu esti?
- Da…sper ca nu te deranjez…stiu ca este tarziu…
- Nu ma deranjezi, nu sunt la hotelA si nu dormeam. Stai linistita! Pot sa te ajut cu ceva?
- Ti-as cere prea mult daca ti-as zice ca as vrea sa treci pe la mine? Am avut un atac de panica si imi este frica sa stau singura, iar Miruna nu raspunde la telefon. Simula foarte bine starea de anxietate cauzata de un presupus atac de panica, reusind sa convinga fara prea mult efort.
- Ajung in 20 de minute, incearca sa te calmezi, se grabi el sa o linisteasca.
- Iti sunt recunoscatoare, am sa incerc sa ma calmez. Te astept…
- Te sarut!
Inchisera telefonul si sari la garderoba imensa pentru a-si cauta o lenjerie de corp alba care sa ii puna in valoare pielea bronzata si formele feminine. Isi aranja parul intr-o coama dezordonata, foarte rebela ce ii punea in evidenta naturaletea. Dupa aproximativ 25 de minute auzi soneria si se grabi sa deschida.
- Am venit cat de repede am putut! Spuse Octavian care o admira din cap pana in picioare.
- Iti multumesc ca nu m-ai refuzat! Spuse pe un glas mai greoi care sa ateste veridicitatea motivului sau de a-l fi invitat la ea acasa la o ora atat de tarzie. Te rog, intra!
- Te simti mai bine? De la ce a pornit de fapt?
- Nu stiu, nu gasesc un motiv…Pur si simplu mi s-a intamplat din senin sa nu pot respira, sa tremur toata, sa mi se inmoaie genunchi…imi este frica..
Instinctiv, nu ezita sa o ia in brate, sa incerce sa-i alunge temerile. Apropierea dintre cei doi se dovedi propice pentru dezvoltarea unor actiuni legate in lant. Gurile lor se unira intr-un sarut pasional, iar mainile lui incepeau sa alunece incet pe spatele ei gol. Rochita din matase alba aluneca incet peste trupul ei, lasand-o intr-o pereche de tanga din dantela fina. Era uimit de ceea ce vedea, era uimit sa afle cum arata aproape goala.
- Alexandra…Esti sigura ca asta vrei?
Tremura toata, asta era ceea ce vroia? Sau cauta sa regaseasaca fiinta lui Andrei la un alt barbat?

The shadow

O lume in care puterea taisului sabiei controla sistemele unei intregi galaxy, dragostea era data la o parte de coruptia si trufia celor sus pusi. Lorzii dreptatii aveau o singura datorie sin u puteau sa se abata de la adevaratul rost al existentei lor, nu puteau cunoaste iubirea, sin u puteau intra in jocul patimas al acesteia, le era interzis sa se implice sau sa caute alinarea ranilor de razboi in bratele unei femei. Doar ca pentru Haden era prea tarziu, deja gustase din fructul interzis, se bucurase prea mult timp de prezenta lui pentru ca acum sa poata uita, sa reziste tentatiei de a se implica, sa continue doar pe fagasul dreptatii, sa uite de femeia ce nu demult a fost a lui. Datoria isi facea chemarea si inca odata trebuia sa rasounda, inca odata trebuia carata povara ascunsa acum in manerul sabiei, ascunsa adanc in sufletul sau insangerat de dorul acelei nopti pline de pasiune..
“ Vreau sa stii ca nu lup in van pentru a face dreptate, pentru acea libertatea la care toti ravnesc, vreau sa stii ca am gasit adevaratul scop pentru care sa-mi duca lupta la bun sfarsit, am gasit acel ceva in care sa cred, care sa ma faca sa plang, sa cad in genunchi, caci imi este dor si desi atat de puternic, acum sunt la picioarele tale, iar tu de departe imi vei dicat viata. As putea sa fug si stiu ca oarecum asta fac, dar o fac protejandu-te, nu as putea suporta sa te stiu ranta din cauza mea, nu as putea trai cu gandul ca tu esti tinta inamicilor mei. Si nu mai pot nega ceea ce simt, ceea ce arde acum in sufletul meu, am fost pierdut si am ramas pierdut dar ma simt mult mai bine ca in final am recunoscut, tu esti cea care mi-a aratat inocenta si fiorul iubirii, desi o iubire interzisa, de care nun e vom putea bucura poate niciodata…”
Pe cel mai inalt varf din lantul muntos Akasha, intr-o ultima suflare isi lua adio de la prietena, amanta, iubita sa Belle, de la iubire si compasiune, pentru ca acum sa plece in razboi, un razboi cu fortele raului atat de mistuitoare ce amenintau planeta Phoebos si sistemel din universal cunoscut. Forte invizibile care atacau si cucereau inainte ca cineva sa realizeze simplul fapt ca sunt priviti, ca sunt studiati si panditi, iar la primul pas gresit, la primul semn de vulnerabilitate, vor fi pur si simplu aruncati in praful galaxiei, uitati de restul umanitatii...

Decisions...

Sunt sigura ca fiecare dintre noi si-a pus cel putin o data in viata intrebarea “care dintre cele doua posibilitati pe care le am in fata este buna si care este rea?” ce detaliu face diferenta dintre ele, de unde sa stim incotro sa ne uitam? Este foarte clar ca fiecare actiune pe care o facem este creata mai mult sau mai putin de curaj, impuls, curiozitate si alte stari de genul acesta care produc asa numitii « fluturi in stomac ». Stim ca exista acea fractiune de secunda in care decidem pur si simplu ce intorsatura va lua viata noastra, suntem constienti de faptul ca in acel moment purtam pe umerii nostri o greutate aproape imposibil de sustinut, o greutate ce poate inclina balanta in favoarea sau defavoarea noastra. Cum putem trece de aceste momente cu bine? Cum putem stii daca am facut alegerea corecta? Nu putem…decat speram, vrem sa credem ca am ales ceea ce era corect din punct de vedere moral, financiar si al bunastarii celor din jur si al nostru.
Dar daca se intampla pe drum sa observam anumite anomalii declansate de propia noastra alegere? Vom stii oare sa le reparam? O decizie deja luata poate fi revocata precum intr-un tribunal? Putem face oare apel la sentinta deja data, sau ajungem sa ne pierdem pe drum? Sa presupunem un caz real: o fata in varsta de 15 ani, la inceputul vietii, incepe sa descopere anumite experiente, trairi care ii marcheaza viata: prima dragoste, primul examen, anturajul care se schimba de la luna la luna, parintii care parca incetul cu incetul nu o mai inteleg, fiecare dintre aceste noi senzatii sunt pasi catre terenuri inamice. Nu stie cum sa inteleaga ceea ce i se intampla, nu stie cum sa faca fata presiunii si cauta in disperare refugii in anumite domenii: arta, muzica, scoala, prieteni.
Zi dupa zi, aceste intamplari isi intensifica gradul de asimilare, ea ajungand intr-un punct mort, din care fara un sprijin moral nu se mai poate ridica. Uneori in anumite cazuri acest sprijin moral intarzie sa apara si depinde doar de forta interioara a respectivei persoane; daca este sau nu capabila sa treaca peste obstacolele intalnite. Astfel aceasta fata doborata de „greutatile” care au inceput sa-si faca simtita prezenta este asfixiata de stres, de nervi, de dureri de cap, de mustrari din partea adultilor si de celelalte actiuni bine conectate cu starile ei numite depresii. Ei bine, aceasta fata nu reuseste sa dea piept cu presiunile fiecarei zi astfel recurgand la metode care incetul cu incetul ii distrug viata: alcool, tigari, droguri. Nu reuseste sa faca pasul corect de care vorbeam mai sus, ci cade in capcana propiilor vicii, decade la un nivel de unde greu se mai poate ridica. Bine spus, greu, dar nu imposibil, caci in astfel de momente daca reusesti sa-ti dai seama de drumul pe care l-ai ales esti salvat, un om puternic nu este acela care se mentine tot timpul la acelasi nivel, ci un om puternic este acela care reuseste sa se ridice de cate ori isi pierde echilibrul si cade.
Deciziile pe care le luam de-a lungul vietii sunt ale noastre si nu intervine nimeni asupra lor, decat cu acordul nostru, noi suntem cei responsabili de actiunile pe care le facem, iar acestea isi pun amprenta pe trecutul, prezentul si viitorul nostru. O alegere odata facuta este irevocabila asa cum nici timpul nu poate fi privit spre inapoi, acea alegere ne face oamenii care suntem acum, iar daca ea a fost una gresita va trebui sa cautam modalitati s-o indreptam, pentru ca nu putem invata din greseli decat atunci cand ne lovim cu capul de ele.